"Singurătatea mea nu e zgomotoasă.

N-are crize dramatice, nu bate din picioare, nu mă imploră să o alung. Se așază liniștit peste mine ca o rochie veche pe care o îmbrac aproape fără să-mi dau seama. Mă cuprinde, mă strânge ușor pe talie și îmi șoptește că îmi vine bine.
Uneori, încerc să o dau jos. Mă conving că am prieteni. Ies între oameni, râd, vorbesc despre lucruri obișnuite. Dar chiar și atunci, chiar și printre râsete, simt tivul rochiei atingându-mi pielea."